Pentru ce mergem la operă, domnule Soare? — Pentru acel sâmbure de demență…


N-am ajuns niciodată la conferințele acelea. Îmi amintesc titlurile unora dintre ele, vehiculate în presa scrisă sau online de acum doi ani: Problema libertății individuale în opera Traviata de Giuseppe Verdi. Suna foarte bine toată povestea asta, departe de toate formulele prăfuite pe care le întâlneam de obicei în presa românească, cea cu duble pretenții, de academism și de hrisov de cronicar la curtea vreunui domnitor. Și totuși, nu m-am dus, nici nu mai știu exact de ce.

Între timp, acele conferințe susținute de dirijorul Tiberiu Soare au fost transcrise și publicate într-un volum, de către Fundația Calea Victoriei. Mi l-am cumpărat la Iași, în pauza unei La bohème dirijate de el. Cartea se numește: Pentru ce mergem la operă?, iar conferințele de atunci pot fi vizionate online.

Să o spunem direct, cartea muzicală în România este axată într-o proporție plictisitor de mare pe biografii. Ele sunt necesare, chiar și eu mă fac „vinovat” de completarea conținutului unei astfel de biografii, dedicate tenorului Vasile Moldoveanu. Dar opera nu este numai despre staruri. Opera este o artă, iar publicul are nevoie de o perspectivă profesionistă asupra acestei arte, are nevoie să fie ea însăși subiectul central al unei cărți. Așa cum este cazul volumului semnat de Tiberiu Soare.

Drept urmare, nu e vorba de vreo plasare de produs subtilă, ci este vorba despre o reclamă fățișă și nerușinată pe care o fac acestei lecturi. O consider necesară. Cred că publicul din România are nevoie de această carte și nu spun vorbe goale afirmând acest lucru. Deși conferințele sunt foarte mult centrate pe acțiunea libretului, pot spune că am descoperit cu mare plăcere tot felul de remarci pe care dirijorul le presară în text și care mi-au părut foarte interesante, confirmându-mi propriile mele răspunsuri, sau chiar surprinzându-mă.

Un exemplu: Momentul acesta evidențiază linia de generozitate oferită vocii baritonale în operele lui Verdi. Aproape toate vocile de bariton din operele sale prezintă o generozitate și un fel de afecțiune paternă, dar nu față de personaje, ci față de cel care ascultă. V-ați gândit vreodată așa despre vocea lui Giorgio Germont?

A acceptat repede un interviu pe marginea cărții. Așa cum pare atunci când îl vezi dirijând, a fost direct și clar. I-am trimis câteva articole de pe blog, în care povesteam impresiile ultimelor două întâlniri cu el de la Iași și de la Sala Radio (Șostakovici – Simfonia Nr.7, Leningrad). Am ajuns la întâlnirea pentru interviu la ora exactă pe care o stabilisem, iar el venise deja.

Franchețea dialogului cu Tiberiu Soare este vecină cu brutalitatea. Sub aparența unui om cu o disciplină de fier (a absolvit Liceul Militar) stă un caracter foarte puternic, dublat de o cultură uimitoare, în care muzica este împinsă foarte departe ca semnificație. Am convenit, la cererea lui, să ne tutuim, ca să ne putem simți cât mai liberi în dialog. Într-un final, nici de data asta nu am reușit să fac un interviu. Am eșuat lamentabil în a aplica orice principiu jurnalistic.

În schimb, a rezultat o discuție pasionantă despre operă, în care un profesionist al muzicii vorbește cu un aficionado. Și trei teme mari ale acestei după amiezi: publicul de operă, profesia de dirijor și comentarea împreună cu suporterii a unora dintre spectacolele conduse de el. Deci, cum ziceam, de ce cred că e importantă cartea? Pentru că vizează publicul și educația publicului. Iar eu cred că există o carență de educație muzicală a publicului…

Citeste interviul pe despreopera.wordpress.com