Interviu Art Act Magazine (15 octombrie 2013)


Tiberiu Soare: „Puteam să plec, dar am aşa… o încăpăţânare mioritică. Stau ca ciobănaşu’ aici.”

Muncă multă, pregătire solidă și câteva tone de talent și magnetism sunt printre principalele trăsături ale celui mai aclamat dirijor român al „tinerei generații”. Transpare din discuția cu el o cultură pe cât de vastă, pe atât de savurată, precum și o determinare și o tenacitate fantastică, poate o reminiscență și a liceului militar de muzică, dar, mai ales, o marcă a pasiunii pentru ceea ce face. Un om puternic prin cultură, pricepere și bucuria cu care face muzică, care iradiază solar când vorbește despre Mozart sau ideile despre muzică pe care le urmărește „ca un retriever”. Un tip chiar cool, cu care, stând de vorbă, uiți că ți se răcește ceaiul.

Începe în curând stagiunea de operă, ce proiecte pregăteşti?

Am demisionat de la Opera Națională din București din aprilie. Noua direcţie interfera cu partea artistică, ori în operă e extrem de important să ai doi stâlpi dacă vrei să-ţi iasă un spectacol, regizorul şi dirijorul (plus scenograful). Când intervii în echipa asta, lucrurile se strică, aşa că am plecat.

Unde o să mai faci operă de acum?

A, fac operă, iar lucrurile se vor lega în continuare. Dacă e să ai un destin sau hazard  să faci un lucru ‒ în cazul meu operă ‒ sigur o voi face. Probabil mă voi întoarce şi la Operă, dar nu câtă vreme e actuala conducere. O să mai colaborez şi cu nişte agenţii, am nişte concerte cu Angela Gheorghiu prin Europa, Praga, München, Paris (la Palatul Versailles), Moscova.

Dar să lucrezi integral o operă?

Asta se numește „nachdirigieren”. De exemplu, în teatrele din Germania, GMD-ul (Generalmusikdirektor) dirijează premierele şi încă un număr de spectacole, după care repertoriul rămâne, iar toată concepţia muzicală a GMD-ul se păstrează când vine alt dirijor. Acela se va mula pe acest pattern. În dirijat, asta e superb, poţi să preiei forma în care cineva a conceput un spectacol şi să-l calezi pe personalitatea ta. Lucrurile pot părea puţin disparate, ai dirijorul în fosă, cei de pe scenă cântă… De fapt, dirijorul conduce tot, din punct de vedere muzical este stăpân pe curgerea timpului.

Una din puţinele situaţii din viaţă când cineva poate stăpâni timpul.

Da, tu ca dirijor decizi cu ce viteză curge spectacolul. Frumuseţea e că şi empatizezi cu personajele. Dirijorul este toate personajele de pe scenă, deci trebuie să fie capabil să fie oricine, iar pentru asta trebuie să poți să fii nimeni, să te goleşti.

Spre deosebire de operă, în concertele simfonice ai satisfacţia majoră de a putea sculpta în sunet, chestie pe care rareori o poţi face la operă; acolo e, mai degrabă, o mediere constantă între punctele de vedere ale unui regizor, ale celor de pe scenă, trebuie să simţi ce curenţi de forţă traversează organismul ăsta numit spectacol şi să te duci ca un surfer care simte valul. La simfonic ai mai mult control asupra desfăşurării evenimentelor, precum și posibilitatea de a sculpta în sunet.

În anul de graţie 2013, ce anume din „spiritul timpului” face încă multe persoane de vârste diferite să aibă nevoie de operă şi de muzica clasică?

Păi nu cred că devoalez vreun secret magic spunând că asistăm la o criză identitară, iar tehnologizarea accentuată a vieţii cotidiene alienează. Lumea e confundată cu tot felul de alte lucruri, de exemplu cu lumea virtuală. Care e tot o lume, dar cuvântul„virtuală” anulează ceva. Nu mai putem trăi fără tehnologie și realități virtuale, dar criza asta de identitate, când nu mai ştii cine eşti, trebuie rezolvată cumva. Arta (filmul, muzica, opera) îţi aduce aminte cine eşti, mizează mult pe empatie.

Filmul nu rezolvă empatia?

Mai puţin. Filmele pot fi extraordinare, dar ele se impun prin absenţă (îți vorbește un cinefil aici). Vibraţia transmisă de un om care trăieşte acum, în faţa ta, nişte stări, nu se compară cu nimic.

În zilele ei de glorie, opera era un fenomen social atât de bine împământenit în marile oraşe, încât nici nu se concepea viaţa fără ea. Am auzit diverşi falşi profeţi clamând chestia asta, dar eu nu cred că opera e un gen pe moarte. Opera prost făcută, da, e pe moarte, şi e foarte bine așa. Artele autentice n-au moarte, însă, nu au cum să se demodeze. E ca şi cum ai spune că se demodează Partenonul.

Legat de începuturile tale ca dirijor… spuneai că te-a influenţat un interviu cu Sergiu Celibidache. De ce?

Aşa e. El vorbea acolo de posibilitatea de a transcende sunetul, spunea că există o Realitate dincolo de relaţia dintre nişte sunete. Muzica se întâmplă, spunea Celibidache, în anumite condiţii. Iar treaba unui interpret este să respecte cu grijă acele condiţii şi apoi să nu intervină cu nimic care să strice acest incubator. Era o teorie foarte interesantă, plecată din practica zen, Celibidache vedea asta ca un act de contemplaţie. Ideea n-avea cum să nu prindă la un tânăr de 16 ani, cum eram eu când am citit interviul. Ulterior, ideile iniţiale de la care am plecat când m-am apucat de dirijat au suferit diverse nuanţe şi, uneori, chiar schimbări radicale. Dar acolo a fost scânteia declanşatoare, deci, indirect, lui Sergiu Celibidahce îi datorez faptul că m-am gândit să mă apuc de dirijat. Cine sunt eu şi cine a fost Celibidache… dar suntem destul de diferiți și, legat de unele puncte de vedere ale lui, am rezervele mele personale. Fără să am neapărat argumente de ordin ştiinţific – asta e altă chestiune pe care vroia să o facă Celibidache: el punea foarte mare preţ pe intuiţie, dar, în acelaşi timp când vorbea, încerca să impună gândirea despre muzică drept ceva riguros-ştiinific, cum zicea Husserl, „strenge Wissenschaft”.

Dar tu pe ce pui accentul?

Pe expresie, pe stare. Culmea că şi pe Celibidache tot asta îl interesa, dar din altă perspectivă. El spunea că ajunge la stările astea prin metode de deducţie ştiinţifică… Ştiu că nici el nu o făcea, dar eu nici măcar nu am pretenţia asta.

Eu plec, mai degrabă, de la semiotică, plec de la ea şi o duc pe un plan foarte personal, legat de gânduri, amintiri personale, imagini, toate simţurile, inclusiv cel tactil. E un fel de sinestezie. Încercarea a mai fost făcută, nu am inventat eu apa caldă, dar se pare că tipul meu de creier e format în aşa fel încât funcţinează bine în felul ăsta. Ai senzaţia de libertate, de zbor, de planare, dar într-un mod controlat.

S-a spus că ai „democratizat” muzica clasică prin diferite conferințe, dar ai și vorbit despre părţile mistice, conceptuale ale muzicii. Cum se îmbină aceste două discursuri?

E un fel de anamneză, dacă vrei. Am în mine înrădăcinată ideea că lumea asta (a muzicii) există în oameni, iar eu nu fac decât să creez condiţiile ca ea să se dezvolte. Capacitatea de a contempla o înşiruire de sunete care să ne producă o asociere de idei, asta există în noi. O spun şi nişte studii. Mi-am dat seama cu mare bucurie că există posibilităţi de a explica răspunsul în faţa fenomenului muzical, după care, însă, trebuie să te opreşti, ai ajuns în domeniul speculaţiilor.

Discursul despre muzică depinde mult de interlocutor. De fapt, dacă o despuiem de termenii foarte specializaţi, muzica este un fenomen uşor de explicat. Nu cred că eşti cu adevărat profesionist într-un domeniu până nu reuşeşti să explici altora despre ce e vorba. La fel, e important când comunici cu o orchestră să nu-i iei ca la grădiniţă: „uitaţi, acum ne jucăm şi o să vedeţi că nu doare. Simfonia de Mahler, de exemplu”. Ba doare, Mahler doare.

Încă te mai doare și pe tine?

O, da. Mahler e unul din ultimii compozitori care au avut ambiţia de a crea sisteme muzicale. Au mai fost şi alţi creatori de lumi sonore, Palestrina, Bach, Beethoven… Îl omit deliberat pe Mozart, acolo e altceva, Mozart nu e un demiurg care creează o lume, el pur şi simplu reflectă o lume. Mozart e, dacă vrei, ca luna, n-are neapărat lumină proprie, dar lumina pe care o reflectă este splendidă!

Dacă spun „Mozart is a great composer, sir!”, ştii să-mi spui filmul?

Da… „Bărbierul din Siberia” al lui Mihalkov, superb!

Ţie Mozart ce-ţi spune?

Totul… Vorbeşte foarte pe limba mea! Cred cu mare convingere că muzica e un limbaj universal. Dacă nu mă înșel, parcă Borges spunea că muzica e un limbaj pe care îl înţelege toată lumea şi pe care nu poate să-l traducă nimeni. Asta se aplică perfect la Mozart, înţelegi instantaneu, dar nu poţi să-l traduci.

Despre Mozart se spune mereu că e ludic şi luminos.

Da, uneori e extrem de ludic, dar e joaca zeilor… Spre exemplu, în finalul simfoniei 41 combină cinci teme, face o demonstraţie de virtuozitate ameţitoare. Alt compozitor ar fi făcut din găselniţa aia o întreagă simfonie, ar fi pretins recunoaştere, faimă… Mozart o face timp de 30 de secunde, o admiră ca pe un obiect interesant, după care pleacă mai departe.

E şi asta o modalitate, ca în „Bărbierul…”, să iei oamenii de mână şi îi pui să asculte operă. Deși, de fapt, e un joc de seducţie aici. Secretul nu e să arăţi muzica, asta ar însemna pornografie culturală, ci pur şi simplu trebuie să laşi să se întrevadă. Muzica poate atrage, e ca o seducţie.

De la Mozart la concertele „Mozart Rocks” şi trendul de a apropia şi combina muzica clasică cu rock-ul. Asculţi ambele genuri, cum ţi se pare îmbinarea lor?

Deloc atât de scandalos precum lasă să se înţeleagă anumiţi purişti din ambele tabere: cei care spun că rock-ul este prea îndulcit de contactul cu simfonicul şi cei care spun că simfonicul se pângăreşte lângă rock. Toţi compozitorii scriau la vremea lor muzică contemporană, muzica timpului lor. Beethoven îi scandaliza pe toţi cu zgâlţâielile lui din orchestră… În plus, atunci când sunt bine făcute, rock-ul, jazz-ul şi muzica clasică exprimă lucruri care nu pot fi exprimate într-un alt fel.

Ştii, apare des întrebarea „ce vrea să spună compozitorul cu muzica asta?”. Nu vrea să spună nimic, doar îţi arată ceva…

Un exemplu de artă care se poate exprima şi altfel este spectacolul „O scrisoare pierdută”, montat ca operă, pe care l-ai dirijat. Cum e Caragiale ca operă?

O, foarte riscant! Caragiale mi-e cel mai aproape dintre toţi autorii români. Îmi place cinismul lui rafinat şi faptul că nu ţine cu tot dinadinsul să îţi spună tot. El era un tip temperamental, însă vocea autorului în scrieri e foarte moderată şi ironică.

La prima vedere, nu e nimic mai diferit de operă decât lumea lui Caragiale, mai ales cea din „Scrisoarea pierdută”, plină de canalii şi lichele. În orice caz, Dan Dediu (compozitorul muzicii acestui spectacol – n.red.) a avut nişte soluţii geniale ca limbaj şi melodii alese, dar marea lui lovitură a fost timbralitatea, sunetele folosite. Să aduci ţambalul în fosa de operă, sau acordeonul ‒ care nu cântă acolo şansonete pariziene!.. Cred că a ieşit foarte bine. E un spectacol care nu trebuie să dispară din repertoriul Operei, ţi-o spune cineva care a plecat de la Operă, pentru că e ca şi cum ai aduce o oglindă imensă şi ai pune-o în faţa publicului. Doamne fereşte, nu vreau să jignesc prin asta pe nimeni din public, dar ăştia suntem noi ca societate. Decât să te uiţi pe cine ştie ce post de ştiri, uită-te la „Scrisoarea pierdută”.

Despre orchestre, cu Bernstein şi Soare. Bernstein spunea: „Nu mă interesează să am o orchestră care sună ca ea însăşi, vreau ca ea să sune ca compozitorul”. Iar tu, citând un bătrân muzician, spuneai că „cea mai importantă treabă a dirijorului e să nu încurce orchestra.” Unde vine, de fapt, amprenta dirijorului asupra orchestrei?

Cel mai important este ca dirijorul să nu încurce orchestra din neştiinţă. Poţi strica nişte lucruri imaginându-ţi că faci tu nu ştiu ce acolo. Treaba unui dirijor, în primul rând, este să asculte, mai ales la o primă întâlnire cu orchestra. Eu asta fac, ascult foarte atent. Am o imagine aurală a lucrării după ce am studiat-o şi această imagine ‒ în minte ‒ o compar cu ceea ce mi se propune la prima repetiţie. Lucrul dirijorului cu orchestra nu este altceva decât încercarea asta de suprapunere a ceea ce aud cu ceea ce aş vrea să aud. Nu există reţete fixe.

Am fost întrebat deseori „cum lucrează un dirijor cu orchestra?”. Cum îi vine. Totul e să aibă un scop. Dacă dirijorul nu ştie unde merge, orchestranţii simt imediat că nu au o direcţie şi lucrurile degenerează. Asta nu înseamnă că nu asculţi ca dirijor, ba asculţi şi, dacă se poate, integrezi ce îţi place în viziunea ta de ansamblu.

Cum e o orchestră proastă şi cum e una bună?

Judeci după performanţe. În primul rând, o orchestră bună e susţinută cu bani mulţi. Deşi nu e o regulă, există şi locuri unde sunt mulţi bani, dar orchestrele nu sunt chiar la nivelul aşteptat. Dar e nevoie de bani, trebuie să motivezi cei mai buni oameni să facă parte dintr-o anumită orchestră. Apoi, concurenţa (din interiorul orchestrei, dar şi din sistem) motivează foarte mult şi influenţează calitatea unei orchestre.

O orchestră bună are acurateţe, ştie să se corecteze instant, are un termostat interior fantastic. De asemenea, e capabilă să interpreteze aceeaşi lucrare în viziuni foarte diferite, are mare adaptabilitate stilistică. Apoi, e omogenă, ca o inteligenţă colectivă.

Dacă orchestra e un organism viu, dirijorul e un fel de chirurg ?

Nu, mai degrabă trebuie să fie un foarte bun diagnostician. Trebuie să ai nas, ca un designer vestimentar, să știi ce să pui în valoare și ce să ascunzi.

Iubeşti mulţi scriitori latino-americani şi balcanici. Nu sunt cele două tipuri de culturi care te atrag destul de diferite?

Se aseamănă, de fapt, foarte mult. Sunt nişte excentrici, de la marginea imperiului ăsta occidental. Cultural vorbind, şi noi suntem la nişte margini ale acestui imperiu. Mă consolează faptul că şi Mozart era la fel în vremea lui…

Deci, avem un avantaj?

Da, în termeni de strategie culturală e un avantaj extraordinar. E inutil să intri în concurenţă, nu văd cum, cel puţin în viitorul apropiat, o orchestră din România ar putea intra în concurenţă cu London Symphony Orchestra. Trebuie să fii realist., ideea e să propui o altă perspectivă.

Ce e interesant în propunerea muzicală care vine din România?

România a fost constant sursă de talente muzicale care, când s-au exportat, au dus cu ei ceva din felul specific românesc de a simţi muzica. De exemplu, dacă la noi o orchestră creşte o nuanţă, face, în general,  şi un accelerando. La occidentali, dacă vrei efectul ăsta, trebuie să le explici, uitaţi aşa vreau. La români, din contră, trebuie să le atragi atenţia când nu vrei așa. E un anumit fel de a simți muzica, care face o orchestră românească să sune distinct, e ceva similar cu muzica în Rusia. De-asta în România sună bine şi au succes la public simfonii ruseşti: Ceaikovski, Prokofiev, Shostakovici.

Mie îmi place fotbalul şi mă gândeam că e incredibilă paralela dintre fotbal și muzică în România. La noi, uneori, e un fel de resemnare, nu se mai poate face nimic, sau, dimpotrivă, momente geniale, când ai un meci execrabil 75 de minute, iar în minutul 76 se întâmplă ceva providenţial. Cam aşa şi cu muzicienii români. Cei din vest sunt foarte constanţi, indiferent de vreme sau dacă e primul sau ultimul concert din stagiune, sună cât pot de bine. Ai noştri sunt meteosensibili, la români e nevoie mereu de motivaţie, e vreme prea urâtă afară, sau prea frumoasă, suntem prea obosiţi sau încă nu ne-am intrat în mână. Suntem specialişti în a amâna. E foarte interesant, chimia asta încă n-am prins-o, pe ce butoane trebuie să apeşi ca să trezeşti determinarea absolută într-un român. Dar şi când se aprinde (uneori dintr-un nimic)… ! Gândeşte-te, la noi s-au tăiat 25% din salariile bugetarilor în luna mai… aproape toţi muzicienii la noi sunt bugetari şi toţi au acceptat cumva. Apoi, când aceeaşi persoană care anunţase tăierile de salariu apare la TV şi jigneşte pe cineva, toată lumea iese în stradă. Iarna, pe ger! Pentru mine suntem o naţie paradoxală.

Şi, totuşi, ai rămas în România.

Da, dar subliniez că e alegerea mea conştientă, deşi puteam să plec. Merg afară, dirijez, e în regulă, dar nu plec de aici. Am aşa… o încăpăţânare mioritică. Stau ca ciobănaşu’ aici.

Şi acum, într-un plan mai general, ce personalităţi te-au inspirat de-a lungul anilor?

Nu m-am gândit niciodată serios la asta… Uite, îl admir mult pe fizicianul Richard Feynman. Sau pe van Gogh, mi-ar plăcea cândva să ajung să fac din sunet ceva comparabil cu ceea ce a făcut el din culoare. Sau Luis Fernando Celine, Bukovski, care îmi place pentru că a fost foarte sincer şi a avut stil.

Pentru mine istoria dirijatului se împarte până la H. Von Karajan şi după el. Să mă contrazică cine poate… nu ai cum să-l ignori! Mă inspiră cumva subconştient, deşi cred că sunt foarte diferit şi de el. Apoi Caragiale, desigur! M-am surprins deseori, ori în diverse situaţii, gândindu-mă ce ar fi spus Caragiale acum.

Viaţa n-ar avea gust fără muzică şi…?

Dincolo de familie, care e, în mod constitutiv, o parte din mine, viața n-ar avea gust fără muzică… şi literatură, clar. Deşi nu-s înnebunit după beletristică, citesc eseuri, tratate… Uite, o mărturisire poate scandaloasă, mă plictiseşte Dostoievski, deşi l-am citit silitor. Nu-i înţeleg crizele existenţiale. La fel şi Nietzsche, de care m-am apucat după ce am citit că Alexandru Paleologu a fost în tinereţe un nietzschean împătimit… dar nu mă mișcă. Îmi place mult Peter Sloterdijk, are o trilogie a sferelor la care mai revin şi mă binedispune.

Problema cu Nietzsche e că nu reuşeşte să arcuiască o lucrare, a fost un gânditor aforistic, după mine, are formulări foarte fericite, între care se află kilometri întregi de fraze care puteau să nu fi existat. Îmi pare rău, sunt iconoclast, dar asta e. Uite, îmi place Bertrand Russell, până acum nu am găsit nicio propoziţie la el care mi s-a părut în plus.

Fabulos cum ai timp să şi citeşti atât de mult.

Noaptea e lungă… Dorm destul de puţin, e adevărat.

Cum a fost cu implicarea ta în conferinţele despre muzică ale Fundaţiei Calea Victoriei?

Sandra Ecobescu şi Fundaţia Calea Victoriei sunt un fenomen. A reuşit să mă convingă să vorbesc unor oameni într-o perioadă în care luasem urma unor idei despre muzică care, ulterior, m-au dus într-adevăr la alt nivel în înţelegerea a ceea ce fac. Ideile alea ale mele necesitau timp şi spaţiu de reflecţie şi mi se părea greu să mă opresc pentru a explica altora despre muzică, dar mi-a plăcut şi mi-a lămurit şi mie nişte lucruri. Atunci am avut o intuiţie despre tipul de abordare a unei partituri, care trebuia verificată pas cu pas. Mereu m-a obsedat ideea dacă există sau nu o cale de a te aşeza într-o partitură, cum te aşezi într-un apartament pe care îl faci locuibil, „cosy”. Ideea asta cu spațiul mi-a venit prima dată de la Sloterdijk , el vorbea de sonosferă. Adulmecam ca un retriever că pe acolo ar fi un răspuns pentru ideea asta pe care o ciocăneam de ani de zile. Sper să nu fie o autoamăgire, dar mare parte din procesul de autoverificare s-a terminat şi se pare că mica mea teorie stă în picioare. Muzica, pentru mine, e ca un scop care apoi devine mijloc spre alte scopuri.

Mai are muzica mister?

O, da! Chiar şi într-un aşa-zis banal preludiu de Bach, care nu e banal deloc, e atâta mister!… Mulţi cred că explică muzica, literatura, arta, dar, de fapt, explică mecanismele de înţelegere sau de apropiere, nişte reprezentări, dar nu artele în sine. La fel, despre muzică nu prea poţi spune multe lucruri, despre muzică cam trebuie să taci, cum spunea Wittgenstein, despre ce nu poţi să vorbeşti, taci.

 

Articol preluat de pe artactmagazine.ro

sursă foto