„Noi, muzicienii suntem nişte vânători de stări privilegiate“ – interviu Ziarul Metropolis (13 iunie 2013)


Tiberiu Soare are 36 de ani și-și consideră meseria o vocație; dirijează operă și muzică simfonică, dar îi sclipesc ochii și când vorbește despre Pink Floyd. De aproape un an, este dirijor șef al Formațiilor muzicale Radio, o poziție despre care apucă să povestească la o țigară, în fereastra dintre două repetiții.

E îmbrăcat în blugi și poartă în geantă o partitură plină de adnotări, pe care a studiat-o timp de trei luni, ca să poată dirija un concert de o oră și jumătate. „De ce?“ – asta i se pare întrebarea esențială în meseria lui.

Adina Scorțescu: Ce înseamnă dirijor şef al unei orchestre?

Tiberiu Soare: Cam în toată lumea, titulatura este de „principal conductor“ – dirijor principal, adică „dirijorul casei“. În principiu, el este omul responsabil de direcția stilistică a orchestrei respective. Adică stabilește maniera generală în care orchestra își pune o amprentă sonoră asupra lucrărilor pe care le interpretează. Ajută – cu alte cuvinte – la formarea unei identități sonore a orchestrei.

Abordarea asta se traduce prin lucruri foarte prozaice, cum ar fi cât de lung se cântă o notă astfel încât toată echipa s-o facă la fel; ce înseamnă intensitățile; ce înseamnă coloritul orchestral, adică felul în care instrumentele din orchestră se dozează astfel încât să dea o anumită culoare sunetului respectiv de orchestră.

La un moment dat – e adevărat, după câțiva ani buni de lucru împreună, pentru că dirijorul șef formează o echipă cu orchestra respectivă – dacă ajung să se înțeleagă foarte bine și lucrurile merg exact cum trebuie să meargă, orchestra ajunge să fie recognoscibilă de către urechile specializate, fără să mai fie nevoie să scrie pe coperta CD-ului ce e.

De exemplu – pentru pasionați – dacă asculți o înregistrare cu Berliner Philarmoniker din anii ’70 cu Herbert von Karajan, știi că-i Berliner; adică o recunoști ca amprentă sonoră chiar dacă n-ai ascultat niciodată lucrarea respectivă în interpretarea lor. Dar poți să spui „Dom’le, e Berliner sau, în orice caz, e o orchestră care seamănă teribil de mult cu Berliner în anii ăia.“ Pentru că au o anumită amprentă sonoră – celebrul legato de tip Karajan. Totul sună foarte compact și foarte legat. E o densitate anume a sunetului, care se simte.

Există alte orchestre care sunt celebre, prin faptul că au un sunet foarte aerat, foarte transparent, de obicei orchestrele franțuzești. Chiar și cele britanice. London Symphony – care e o orchestră de top – are o amprentă caracterizată de o anumită luminozitate. Adică nimic nu e greu, încărcat, la ei. Sunt lucruri de foarte mare subtilitate la un moment dat, dar cam asta face un dirijor – impregnează un anumit stil da se cânta în orchestra respectivă, stil care devine „al casei“.

Continuarea interviului se poate citi de aici.

sursă foto: ziarulmetropolis.ro